Valurile de argint

Într-o familie din sătucul de la poalele Muntelui Alb se născuse o fetiţă in zori-de-zi, cu soarele în plete şi ochi ca nemărginirile lumii.
Fetiţa venea dintr-o lume îndepărtată unde oamenii n-aveam nevoie de cuvinte să se înţeleagă, comunicau nonverbal, prin semne.
Desluşise cateva din obiceiurile locului unde tocmai se născuse şi se conforma în tăcere acestora.
Era o foarte bună ascultătoare, dar nu se pricepea la vorbe mestesugite.
Adeseori mama ei o surprindea cum ascultă vântul şi dintr-odată ochii i se umpleau de lacrimi. De ce îi trimise Dumnezeu o asemenea minune pe care nu putea să o înţeleagă?
Dacă nu vorbea, n-avea cum s-o trimită la şcoală, nici măcar la piaţă să vândă zarzavaturile şi florile pe care le cultivau împreună în grădină.
Încercase multe leacuri in disperarea sa,a mers cu ea pe la doctori. Degeaba, fetiţa tot nu vorbea si pace.
De ceva vreme, cum mai crescuse, o lasă singură în casă şi îşi vedea de treburile sale.
Într-o zi ochii îi căzură pe desenele fetiţei, i s-a părut că Dumnezeu îi răspunde la toate rugăciunile prin care îi ceruse un semn, desenele aveau să le unească şi să le ajute să comunice.
Pe o pagină desenase desenease o mână care se desprindea parcă din cer.
Avea nevoie de ajutor, de protecţie, o fulgeră repede gândul.
În vara următoare familia plecă într-o călătorie la mare.
Au stat ceva vreme la soare privind valurile înspumate care se răsturnau de pe o parte pe altă.
O clipă de neatenţie şi fetiţa căzu, dând din braţe speriată strigă:
-E sărată, e sărată... apa mării e sărată!
Nedumerită, mama o întrebă:
-Cum de ţi-ai dat seama? neştiind pe moment cum sa reactioneze, fetita ei draga vorbise.
-Până acum n-am gustat apa mării.
Tăcu apoi speriată, cu braţele şiroind pe lângă corp, o minune se petrecuse in faţa ei.
Apa mării era atât de sărată încât o făcuse să vorbească.
Vă daţi seama dacă vedea apa mării îngheţată ca in zilele acestea, ce ar mai fi spus fetiţa din poveste.
Probabil ar fi tăcut. Sau poate că ar fi desenat valuri îngheţate.
Cine poate şti?