La poarta din vale a casei bunicii creşte de câţiva ani buni un copăcel sădit cu dragoste, îngrijit şi iubit de toate fiinţele care trec pe acolo.
Într-o zi de primăvară cum e aceasta pe crengile lui poposi o pasăre.
Ciocăni o dată, de două ori, de trei... până trunchiul copacului se desfăcu.
Din ramurile sale izvorâră câteva firişoare verzi, sufletul păsării înverzi la rându-i.
Culese repede două firişoare verzi şi la aşeză sub aripă, uimită şi încântată de ospitalitatea copacului.
Putea să-şi aleagă locul acesta drept casă pentru un anotimp, avea să cânte până ce toate colinele din jur se vor înverzi şi o mulţime de copii vor fi fericiţi.
Vizita neaşteptată a păsării îi prinse nespus de bine copacului care se trezise înmugurit peste noapte.
A doua zi pasărea ciocăni iarăşi, copacul îi oferi florile sale, neasemuit de frumoase şi proaspete.
Lui îi plăcea nespus de mult compania păsărilor, îngâna repede o rugă cerului să-l ţină tânăr, ramurile sale să fie loc de popas de acum înainte pentru toate păsările colorate şi vorbitoare de pe faţa pământului..
În bunătatea lui alb-albastră, cerul îi trimise o ploaie caldă să-l aibă în pază.
Ploaia e pentru copaci aşa cum sunt florile pentru oameni, dar deja ştiţi asta, sau poate că oamenii n-au înflorit încă în preajma voastră.
Mergeţi să-i mângâiaţi , au nevoie de asta, puterea speranţei e doar în vorbele voastre!
Când ploile de mai or să mai plouă iară poţi să-ţi imaginezi copacul şi fapta lui generoasă.
O picătură se prelinge pe trunchi în jos înspre pământ şi în copacul unde ploaia s-a oprit e verde pur, e parcă început.
Un comentariu:
Doamne, ce poveste simplă şi gingaşă! Parcă mi-am spălat sufletul!
Rar, atunci când mai am timp de "vizite", ştiu totuşi că voi găsi aici un crâmpei de lumină.
Te sărut!
Trimiteți un comentariu