Maia

.......................
"Noaptea aduce cu ea şi atâta melancolie!" se gândi Maia.
Şi, fiindcă o cuprinse dorinţa să zboare spre o pajişte înflorită, pluti până pe malul pârâului, unde crinii de apă se oglindeau în undele repezi, care purtau cu ele şi tot clarul de lună.
Priveliştea era încântătoare. Apa strălucea murmurând. Iar crinii, cu capetele plecate, păreau că dorm.
"Au adormit de atâta fericire" - se gândi mica albină.
Se aşeză pe una dintre petalele cele albe, în plină bătaie a lunii, şi nu mai putu să-şi ia ochii de la apa zglobie a pârâului, în care aici se aprindeau şi aici se stingeau scântei tremurătoare.
Pe malul celălalt sclipeau mestecenii şi se părea că ramurile lor sunt încărcate cu stele.
"Oare încotro o fi curgând toată această apă? se gândi ea.
Greierele are dreptate. Noi ştim atât de puţin despre lume..."
În clipa aceea auzi foarte aproape de ea, din potirul unui crin, o voce delicată, ca un clopoţel. Cineva încă nevăzut cânta aşa de frumos, cum nu-i mai fusese încă dat albinei să audă vreodată pe acest pământ.
Inima începu să-i bată cu putere şi răsuflarea i se opri.
"Oh ! Ce se va întâmpla acum ? se întrebă ea. Ce-mi este dat să mai văd?"
Crinul se clătină uşor şi Maia observă că una dintre petale se îndoi puţin de la margine spre interior. Şi, ţinându-se de petală, se văzu o mână omenească foarte mică şi albă ca zăpada, cu nişte degeţele mărunte de neînchipuit.
Curând după aceea se ivi un căpşor bălai şi un trupşor plăpând şi luminos, purtând un veşmânt alb.
Din cupa crinului ieşea o fiinţă omenească micuţă de tot.
Teama, dar şi încântarea albinei din clipele acelea n-ar putea nimeni să le povestească.
Ea rămăsese împietrită. Şi nu putea să-şi mai ia ochii de la ceea ce se petrecea în faţa ei.
Făptura aceea omenească atât de măruntă se urcă pe marginea petalei. Îşi ridică apoi braţele spre lumina lunii. Şi cercetă, cu un surâs fericit, prin noaptea luminoasă, pământul ce aparţine oamenilor.
Apoi trupşorul acela străveziu se scutură uşor şi, deodată, din dreptul umerilor, i se desfăcură două aripioare gingaşe, mai albe decât lumina lunii şi mai curate decât omătul. Acestea îi treceau în sus de înălţimea capului cu plete bălaie, şi în jos îi ajungeau până la călcâie.
Niciodată, dar niciodată, nu mai văzuse Maia în viaţa ei ceva atât de fermecător.
Şi în timp ce fiinţa aceea omenească atât de mititică şi luminoasă se găsea astfel, cu mâinile îndreptate spre cer, glasul ei răsună din nou.
Şi Maia îi înţelese cântecul ce pătrundea în adâncul nopţii.

Din lumină-am răsărit,
Cerul cel senin mă-mbată.
Moartea după viaţă cată,
Sufletul mi-e nesfârşit.
..........................