în culorile vântului
văzusem scânteia care conduce fiinţele spre ieşirea din regatul lipsei de încredere
această lumină a dat naştere miliardelor de flori şi păsări
esenţa universului a rămas astfel întreagă, pură, nealterată
voiam să-i dau un nume planetei, locuitorilor ei
acolo unde veneau cei mai puţin binecuvântaţi de soartă
să se închine speranţei
n-am găsit cuvântul în inima întunericului, poate nu am căutat nume
cu toate că ştim locul în care se află scânteia divină
deseori căutăm paşaportul către cer
3 comentarii:
Doamne, ce frumos ai spus! Căutăm mereu acel paşaport...
La urma-urmei, cred că nici nu ne trebuie un nume! Să îl numească fiecare aşa cu crede...
Te sărut, şi îţi doresc succes în călătorie...şi, să îi iei şi pe alţii!
hai :)
Vin acum!:) Numai să nu atârn prea greu!:)
Trimiteți un comentariu